Condiţii naturale

3.1.   Alcătuirea geologică

Din punct de vedere geostructural pe teritoriul satului Mădei se disting două zone structurale care aparţin unor etape din evoluţia subdiviziunilor carpatice. Începând de la vest spre est se delimitează munţi ce aparţin zonei cristalino-mezozoice: Bistriţei, şi munţi ce aparţin zonei flişului: Stânişoara.

Zona cristalino-mezozoică din punct de vedere structogenetic corespunde primei etape din edificarea Carpaţilor Orientali. Spre est vine în contact cu zona flişului est-carpatic în lungul faliei central-carpatice iar spre vest zona cristalino-mezozoică vine în contact cu vulcanitele neogene. Din punct de vedere geostructural, prezintă o particularitate aparte şi anume aceea că include prima generaţie de structuri din orogeneza alpină. În alcătuirea zonei cristalino-mezozoice, intră şisturi cristaline (masivele cristaline prealpine) şi formaţiunile sedimentare. Şisturile cristaline pe de o parte sunt rezultate în urma unor procese de metamorfism care au avut loc în Proterozoic iar pe de altă parte a fost generate într-o fază a ciclului hercinic.

Zona flişului include formaţiunile şi structurile din evoluţia unei zone de rift apărută la sfarşitul Jurasicului. Această zonă acoperită de ape, a antrenat în „Valea de Rift” şi zona de margine continentală est-europeană care de asemenea a fost acoperită de ape. La randul ei, aceasta a fost compartimentată de falii extensionale în mai multe blocuri ce s-au afundat spre zona de rift generând structuri de tip graben horst, devenind astfel margine continentală instabilă.

Din punct de vedere tectonic, structurile s-au concretizat în pânze sau pânze de şariaj. Acestea s-au realizat în doua etape: una în Neocretacic-Paleogen iar cea de-a doua în Miocen. Pânza sub care se prezintă flişul satului Mădei este desemnată de Pânza de Ceahlău. Elementele definitorii ale Pânzei de Ceahlău sunt flişul de Sinaia şi flişul grezo-conglomeratic Hăciugosu-Stânişoara, astfel încât prezenţa acestora în diversele structuri tectonice dovedeşte apartenenţa şi subordonarea Pânzei de Ceahlău. Aceste elemente sunt prezente în literatura de specialitate sub denumirea de formaţiuni.

Formaţiunea de Sinaia, se compune dintr-o altrenanţă de calcare mărnoase şi gresii calcaroase cenuşii. Ele apar în extremitatea sud-vestică şi sud-estică a satului Lunca („Sub Rugini”-fig. nr. 11.), precum şi în partea sud-vestică a Mădeiului („Sub Chiriac”-fig. nr. 12.).

Formaţiunea grezo-conglomeratică este constituită dintr-un pachet gros de gresii şi conglomerate poligene. Acest nivel apare izolat în Mt. Hăciugosu, „Sub Pietre” (fig. nr. 13., 14.). Formaţiunea grezoasă, de această dată fără conglomerate mai apare şi în bazinul pârâului Puciosu (fig. nr. 15., 16., 17.).

În ceea ce priveşte situl satului Mădei, acesta este constituit din depozite Cuaternare, Pleistocene şi Holocene care sunt alcătuite din punct de vedere litologic din pietrişuri (partea de nord, nord-vest) şi nisipuri (sud, sud-vest), acestea din urmă fiind acoperite pe alocuri de depozite deluviale („Poiana Mădeiului”, „Jgheab Bătrân”-fig. nr. 18, „Gura Mădeiului”-fig. nr. 19.).

Se poate conchide că edificiul satului Mădei este format de structuri generate de trei tipuri de paleozone care sunt rezultatul unor tectogeneze formate în timp şi spaţiu.

3.2.   Relieful

Relieful prin alcătuire, structură, geneză şi evoluţie reprezintă un complex a cărui cunoştere necesită cercetări amănunţite care să se desfăşoare într-o anumită succesiune. În cele ce urmează vă prezentăm doar rezultatele preliminarii ale observărilor noastre. Pentru a înţelege formele de relief rezultate este necesar să definim şi procesele care au stat la baza formării acestora.

Astfel avem:

1.  Dezagregarea- reprezintă un proces fizic ce constă în sfărmarea părţii superioare a rocilor. Acest proces este responsabil de modelarea versantului „Bâtca Luncii” (denumire locală „SUB RUGINI”, „SUB HURDUC”) dar şi a Dl. Chiriac, prin mişcări ale materialelor de la partea superioară spre partea inferioară (fig. nr. 20.).

Condiţiile de producere:

Ø  rocile sunt expuse direct acţiunii termice şi variaţiilor de umiditate;

Ø  rocile au o compoziţie mineralogică heterogenă şi sunt fisurate;

Ø  frecvenţa ciclurilor îngheţ-dezgheţ;

Ø  pătrunderea şi dezvoltarea rădăcinilor în crăpăturile rocilor;

Ø  crearea de nişe de eroziune (ex: lărgirea drumului de acces în „Gârla la Iacob”) la baza versantului care conduce la starea de instabilitate;

Ø  panta mare.

Rezultatele producerii procesului sunt bolovanii colţuroşi care se rostogolesc la baza pantelor (cunoscuţi sub denumirea de grohotişuri derubiale sau conuri de grohotiş). Aceste sfărmături de rocă sunt folosite uneori la anumite construcţii (numai în fundaţii), astfel încât nu pot atinge o valoare critică. Produsele dezagregării se elimină rapid prin gravitaţie şi pluviodenudare, ceea ce mai rămâne este forma de relief care se impune în peisaj prin fizionomie (Vf. Ţâbilic, peretele stâncos al Mt. Chiriac -fig. nr. 21., 22.).

2.  Alunecările de teren

Noţiunea de alunecare de teren defineşte atât procesul de deplasare, mişcare propriu-zisă a rocilor sau a depozitelor de pe versanţi, cât şi forma de relief rezultată.

Ø Abordarea fenomenelor de instablitate a dealului Puciosu, judeţul  Neamţ

În localitatea Mădei, mai exact pe malul stâng al râului Bistriţa este prezentă o alunecare de teren care a afectat terenurile cu fânaţ precum şi un stâlp de înaltă tensiune.

Suprafaţa afectată are următoarele dimensiuni: 300 m L şi 180 m l.

Indicii asupra prezenţei alunecării de teren din jud. Neamţ:

Ø  trepte de nivelare pe versant (fig. nr. 23.);

Ø  zona valurită (fig. nr. 24.);

Ø  izvoare sau emergente difuze de apă în special în jumătatea inferioară şi la baza zonei afectate (fig. nr. 25.).

Clasificarea alunecării de teren:

Ø  consecventă;

Ø  cu profunzime medie (1-3m);

Ø  detrusivă;

Ø  afectează deluviul;

Ø  activă;

Ø  moderată.

Categorii de elemente afectate de alunecarea de teren:

Ø  mediul natural (fig. nr. 26.);

Ø  mediul construit (fig. nr. 27.).

Cunoaşterea realităţii obiective

Sistem- ansamblu de elemente legate între ele prin forme de interacţiune şi interdependenţă.

Factorii cauzali externi (intrările în sistemul "versant"-fig. nr. 28.):

Ø  factori climatologici;

Ø  factori ai activităţii umane (antropogeni);

Ø  factori mecanici naturali;

Ø  alţi factori cauzali (în prezent pot fi necunoscuţi).

Răspunsurile sistemului (ieşirile fig. nr. 29.) indică: !!!instabilitate!!!

Sistemul alunecării de teren
-caracterizare generală-

Deplasarea volumului de roci şi a depozitelor aflate  peste stratul argilos s-a realizat în condiţii de permeabilitate, care datorită îmbibării cu apă au devenit plastice, producându-se astfel deplasarea. Totodată, au rezultat crăpături în faţa cărora materialele au pornit în sensul pantei, conturându-se arealul alunecării de teren. Rocile poroase, puţin coezive, bogate în coloizi şi care au în interiorul lor o serie de crăpături ce favorizează pătrunderea apei, sunt ca şi în cazul de faţă, cele mai favorabile alunecărilor.

Alunecarea din Mădei este una de translaţie, adică planul de alunecare este paralel cu versantul. Este o alunecare de mică adâncime iar deplăsarile sunt de câţiva mm/s, aceste deplasări depinzând de cantitatea de precipitaţii căzute.

Astfel, având exemplele ilustrate , elemente principale de identificare ale alunecării de teren sunt (fig. nr. 30., 31.):

Ø  râpa de desprindere- este situată la partea superioară a alunecării de unde se rup pachetele de rocă. Are formă semicirculară, aici roca apărând la zi. Este sectorul unde se pot produce reactivări. Existenţa crăpăturilor în versant mai sus de ea, marchează sensul dezvoltării procesului;

Ø  corpul alunecării- este reprezentat prin suprafaţa de alunecare şi masa alunecată. Se pastrează şi aici pachete mari de alunecări care se prezintă ca nişte trepte ce formează un adevărat amfiteatru de alunecare, ci nu de studenţi. Grosimea deluviului  oscilează în grosime, la noi probabil că are circa 20 m;

Ø  baza alunecarii- este partea unde se termină masa deluvială. În Madei este ramasă mai sus de baza versantului şi procesul este susceptibil de reactivare;

Ø  piciorul alunecarii- este locul din partea inferioară a versantului unde talpa de alunecare intersectează suprafaţa iniţială.

În prezent stabilitatea alunecării s-a realizat pe cale naturală pe măsura pierderii apei din depozit şi apariţia vegetaţiei spontane. Reluarea procesului de alunecare s-ar putea totuşi face în condiţii de precipitaţii bogate pe o perioadă îndelungată. Prin însumarea deplasărilor actuale culminând cu precipaţiile abătute asupra localităţii se poate ajunge la extinderea alunecării înaintând spre partea inferioară a versantului.

Recunoaşterea terenului afectat de alunecare se poate face şi în prezent, după forma neregulată pe care o are profilul versantului şi după asociaţiile vegetale care indică condiţii ecologice variate.

3.  Eroziunea în suprafaţă

Pe lângă procesele enumerate mai sus, versanţii sau scoarţa terestră în pricipal, este supusă acţiunii apelor. Apa este considerată elementul cel mai activ începându-şi activitatea asupra scoarţei din momentul în care cade din atmosferă sub formă de picături.

Astfel, sub acţiunea apei se mai poate observa materialul îndepartat dintr-un loc şi depus la baza versantului la ‚‚DÂMBUL ŞCOLII’’ , ,,PÂRÂUL MĂDEIULUI’’ şi ‚,GURA MĂDEIULUI”. Depozitul astfel acumulat este numit coluviu, iar forma de relief se numeşte glacis coluvial. În trecut datorită eroziunii în suprafaţă erau probleme mai ales la ‚,GURA MĂDEIULUI’’, unde pârâul cu ajutorul unor curenţi concentraţi, eroda în suprafaţă, aducând în DN 17B o cantitate considerabilă de aluviuni care îngreuna traficul, însă acest fenomen a fost îndepărtat prin  canalizarea unei părţi din pârâu (anul 2004). La fel punea probleme şi pârâul Jgheab Bătrân, realmente prin depozitări mai puţine dar în prezent şi el a fost remediat complet prin captarea apei, care este pusă la dispoziţia cetăţenilor din sat.

Tot prin intermediul apei au luat naştere o serie de forme de eroziune ca rigole, ogaşe şi ravene.

Rigolele- sunt orientate  pe linia de scurgere a firicelelor de apă fiind nişte zgârieturi în suprafaţa pământului (ex. pe uliţa ce duce spre Pietroasa).

Ogaşele- sunt forme de eroziune care progreseză în adâncime prin intermediul rigolelor (ex. Jgheab Bătrân, uliţa de lângă Pîcu ce duce spre Runc, Smiz –fig. nr. 32. s.a.).

Ravenele- sunt cele mai spectaculoase forme de eroziune în adâncime. Un exemplu tipic de ravenă (fig. nr. 33.) este întâlnită în livada lui Iftimuţ Ioachim (Ţui). Apa din această ravenă se deversează în gârlă la Iacob care, datorită faptului că în jur sunt halde de rumeguş şi deşeuri lemnoase, scurgerea ei nu se poate face în râul Bistriţa. Astfel, în timpul unor precipitaţii de lungă durată apa acumulată stagnează făcând drumul impracticabil spre Pietroasa (numeroase ravene sunt întâlnite pe drumul ce duce spre Vf. Smiz).

Forme de relief mai creează şi râurile. Noi suntem marginiţi de râul Bistriţa, care a creat valea (Valea Bistriţei), o forma negativă cu aspect liniar sinuos.

Prin intermediul albiei râului a luat naştere situl satului Madei (sit favorabil de apărare impotriva inundaţiilor), care este o terasă a râului care joacă un rol protector. Această terasă a rezultat prin antrenarea, transportul şi acumularea sedimentelor erodate (în partea de nord a satului sunt prezente acumulări de prundiş, în partea centrală materiale mai grosiere în special argile iar în partea sudică sunt specifice materiale fine, nisipuri fine, nisipuri lutoase şi argiloase). Caracterul acestor depozite sugerează că au fost acumulate la debite mari şi in contextul unui tip de albie împletită. Grosimea depozitelor de albie majora prezintă în general o creştere în lungul râului (generând gârle- „Gârla Câlţii” şi „Gârla lui Iacob”).

Terasa Madeiului, este rezultatul fenomenelor climatice, care au scos râul din profilul de echilibru, obligându-l ca pe distanţe mai mici sau mai mari, să se adâncească puternic. Aceasta a rămas neinundabilă, rămânând în timp, total suspendată faţă de noua albie şi căpătând forma de treaptă (satul Mădei are trei astfel de trepte).

Altitudinea terasei pe care este situat satul Mădei, variază în lungul văii, astfel în partea nordică se inregistrează o altitudine de 12 m, în timp ce cu cât ne îndepărtăm spre sud, această înălţime se diminuează ajungând la o înălţime de 3 m, dar cu toate acestea râul Bistriţa nu a inundat niciodata satul.

3.3.      Clima

Clima este temperat-continentală de tranziţie, fiind caracteristică zonei muntoase. Se manifestă prin veri temperate şi ierni nu prea aspre. Cea mai mare cantitate de precipitaţii este în mai-iulie, iar cea mai mică în ianuarie-februarie. Media precipitaţiilor este de 600 mm/m²/an.

În lunile iulie, august, septembrie timpul este foarte frumos. Cerul senin, căldură moderată, aerul ozonal, purificat de marea cantitate de păduri de răşinoase ce se găsesc în vecinătatea satului. Iernile sunt lungi, pe munţi prima zăpadă cade uneori în septembrie şi se menţine până în luna mai, ceea ce face locuitorii să nu poată urca vitele la stâni până în preajma zilei de 20 mai iar toamna să le coboare la începutul lunii octombrie.

Fenomenul îngheţului este prezent de la sfârşitul lunii septembrie şi se menţine până la jumătatea lunii mai.

În timpul iernii din cauza diferenţei de temperatură dintre aer şi apă pe Bistriţa se ridică noaptea o ceaţă foarte deasă de nu se vede până la doi paşi.

Vânturile mai frecvente sunt:

Ø  crivăţul care suflă dinspre nord-est şi produce viscoliri pe vârful munţilor;

Ø  austrul care suflă de la sud-est producând topirea zăpezii. 
În timpul zilei se mai simt şi vânturile periodice (brizele de munte care sunt de deal şi de vale).
Dimineaţa din vale în deal şi seara din deal în vale.

Satul fiind aşezat între munţi vânturile nu au putere să producă pagube şi înzăpeziri ca în regiunile de câmpie, în schimb pe înălţimi mai mari viteza vântului atinge valori mari producând stricăciuni pădurilor. Ex: între 1960-1965 vânturile au provocat căderea în masă a pădurilor din bazinul Negrei-Broşteni

3.4.      Hidrologia

Fig. 38. Râul Bistriţa la cote alarmante

foto © Mirela Cuţuhan, 2010

Hidrografic, regiunea este caracterizată printr-o reţea hidrografică permanetă şi cu un debit relativ constant. Fiind o zonă de munte cantităţile de precipitaţii sunt mari cu intervale între ploi, în perioada caldă a anului şi cu cantităţi mari de zăpadă stocate la nivelul solului în perioada rece de unde şi amprenta acestora asupra scurgerilor. Ca urmare, iarna râurile au debite mici alimentate cu precădere în subteran, în timp ce în perioada fară ingheţ, ploile generează foarte repede viituri ca urmare a faptului că cea mai mare parte din precipitaţii se scurg în condiţiile unor pante mari, ale unor depozite subţiri ale unor roci de bază impermeabile şi deci ale unui drenaj intern.                                               

Alături de reţeaua hidrografică permanentă, mai apar pe teritoriul localităţii Mădei, patru izvoare sulfuroase. Astfel, unul pe partea stângă a râului Bistriţa (livada lui Cucoş Gheorghe–fig. nr. 34.), iar trei pe partea dreaptă a pârâului Puciosu (fig. nr. 35., 36., 37).

Reţeaua este tributară bazinului mijlociu al râului Bistriţa. Astfel în zona flişului paleogen primeşte ca afluenţi pe Puciosu, precum si unele izvoare sau emergenţe difuze prezente în partea inferioară a versanţilor. În zona cristalino-mezozoică pârâul Mădeiului este principalul afluent, iar în trecut făcea parte şi pârâul Jgheab Bâtrân, însă în prezent izvoarele care îl alimentează au fost captate şi puse la dispoziţia cetăţenilor.

3.5.      Vegetaţia şi modul de utilizare a terenurilor

Condiţiile climatice specifice, alcătuirea complexă geologică şi diversitatea formelor de relief sunt factori care influenţează vegetaţia acestei zone.
Avându-se în vedere predominaţa reliefului înalt, poderea maximă în acest areal a Carpaţilor Orientali o reprezintă pădurile care sunt o resursă naturală importantă pentru populaţia din această zonă. O mare parte a regiunii este acoperită cu păduri ce aparţin etajului boreal (molidişuri). Molidişurile sunt alcătuite din molid asociat cu brad alb şi pin. Pe văile cursurilor principale mai apar mesteacănul, paltinul, plopul şi scoruşul de munte. Arbuştii sunt reprezentaţi prin zmeur, soc şi coacăz. Ferigile împreună cu speciile de pedicuţă şi muschii de pământ dau fiinţă covorului vegetal. Plantele ierboase mai frecvente sunt macrişul iepurelui, părăluţa de munte, coada cocoşului şi multe altele. Păşunile, fâneţele şi terenurile arabile au un caracter de mozaicare, primele având o extindere mai mare în partea nordică estică a spaţiului montan, în timp ce spre sud-vest au o extindere mai mică, iar arabilul este folosit mai ales pentru cartof şi porumb. Practicile rele au condus în prezent, la reducerea suprafeţei agricole prin însămânţarea cu lucernă.

Fig. 39. Însămânţarea suprafeţei agricole cu lucernă

foto © Bogdan-Alexandru Cheşa, 2010

Ø Arbuşti ornamentali

Trandafiri:

Ø  de dulceaţă;

Ø  altoiţi;

Ø  buchetari;

Ø  agăţători;

Ø  Liliac , iasomie, tuia, iasomie, cuişor.

Ø Flori, plante ierboase

Anuale: busuioc, flori cojocăreşti, gălbinele, mac, toporaşi, zorele (bună dimineaţa), nemuritoare, boncioi.

Bianuale: pansele, nalbă (rujă).

Perene: bujor, ghiocei, laleaua, gladiola, ciuboţica cucului, gherghina, crini albi, galbeni (barba împăratului), stânjenei, narcise, cerceluşi, mărită-mă mamă, dumitriţe, crizanteme, brumărele.

Ø Plantele din zonă

Plantele cultivate

Ø  cereale: porumbul;

Ø  pomi fructiferi: măr, păr, prun, vişin, cireş, nuc, caiş, dud;

Ø  arbuşti fructiferi: zmeur, afiniş, coacăz roşu (păltinel), coacăz negru;

Ø  legume: morcov, cartof, varză, gogonele, pătrunjel, mărar, fasole, hasmaţuc, nap, sfeclă; roşie, leuştean, salată, ceapă, usturoi, tarhon, cimbru, lobodă, spanac, păstârnac, iasomie.

Plante din flora spontană (sălbatice)

Plante inferioare

Ø  alge verzi (mătasa broaştei);

Ø  muşchiul de pământ;

Ø  ciupercile- mucegaiul alb şi verde albăstrui;

Ø  ciuperci cu pălărie si parazite;

Ø  parazite- picinginea;

Ø  mana cartofului;

Ø  mana cepei.

Plante superioare fără flori

Ferigile

Ø  feriga mare;

Ø  feriguţa;

Ø  limba vecinului;

Ø  feriga de câmp (ţolul lupului);

Ø coada calului, barba ursului, se găseşte în locurile umede şi se foloseşte ca plantă medicinală sub formă de ceai precum şi la unele băi.
Familia leguminoase

Ø  caractere generale- rădăcina pivotantă cu nodozitătţi, fixatoare de azot;

Ø  frunze compuse, flori alcătuite din 5 petale;

Ø  leguminoase cultivate- fasole, mazăre, bob, trifoi, lucernă;

Ø leguminoase spontane- măzărichea, trifoiul alb, roşu mărunt, galben, ghizdei, vătămătoare. Acestea se întâlnesc prin fâneţe şi au o mare putere de hrănire pentru animale (conţin multe proteine). Proteinele sunt necesare la animalele gestante. Leguminoasele îmbogăţesc solul în azot şi de aceea în agricultură se practică rotaţia culturilor. Uscarea fânului cu leguminoase nu se va face prea tare deoarece se scutură frunzele. Unele sunt folosite ca plante medicinale ex. salcâmul. Unele au nectar şi sunt bune bune pentru albine- salcâm, trifoi alb, măzărichea, ghizdei.

Plante superioare cu flori

Ø  coniferele (răşinoase) sunt plante lemnoase adică arbori şi arbuşti;

Ø  arbori- molid, bradul alb, pin, larice, tuia, tisa, duglas (la ocol);

Ø  arbuşti- enupărul.

Coniferele au flori dar nu fac fruct, adică au sămânţa dezvelită.

Florile coniferelor au forma unui con şi sunt de două feluri bărbăteşti (mici) şi femeieşti (mari). Seminţele formate în florile femeieşti nu au fruct în jurul lor, sunt dezvelite. Au în schimb o aripioară pe care o poartă uşor în vânt şi ajută la răspîndire. Cel mai răspândit este molidul care are rădăcinile la suprafaţa solului motiv pentru care vânturile puternice îl poate smulge şi răsturna.

Pomi fructiferi (plante superioare cu sămânţa închisă în fruct)

În zonă la noi se cultivă o diversitate de pomi fructiferi. Excepţii face piersicul.

Mărul- se întâlneşte pe lângă gospodăriile populaţiei sub formă de diverse soiuri dar se întâlneşte şi strămoşul sălbatic- mărul pădureţ.

Soiuri de măr cultivat- ionatan, mere domneşti, reneateag. Soiurile de măr se pot răspândi numai prin altorire şi mai rar prin marcotaj. Altoirea constă în secţionarea unei porţiuni de tulpină de la planta mamă iar în această secţiune numită port altoi se introduce o ramură sau un mugure de la soiuri de valoare. Planta astfel altorită va produce un fruct de bună calitate. La altoi nu se pot amesteca speciile. Excepţii fac părul şi gutuiul. În acelaşi copac  în coroană se pot pune mai multe specii. Anual merii şi ceilalţi pomi fructiferi se curăţă, adică se taie ramurile uscate, mlădiţele lacome, cele care sunt la umbră, precum şi cele care încurcă la cules. Tăierile se fac în uscat, cu excepţia nucului în verde.

Arbuşti

Sunt plante lemnoase de talie mică.

Salbatici- măceş, enupăr, zmeuruş, mur, soc, călin, cruşin, alun, cununiţă, salbă moale, lemn cânesc;

Cultivaţi ornamentali- trandafir, liliac, iasomie, măril lui Adam, tuia (cimişir), ederă, cuişor, burmuz;

Cultivaţi fructiferi- zmeuruş, coacăz roşu şi negru. viţă de vie;

Dintre cei fructiferi, coacăzul negru este foarte valoros şi este ridicat în vitamina c;

Cei ornamentali se cultivă în faţa caselor sau se folosec ca gard viu;

Cei sălbatici au valoare medicinală, şi toţi la un loc contribuie la întărire solului şi la combaterea eroziunii.

Plantele toxice din zonă

Brânduşa, omagul, cucuta, mătrăguna, lăcrămioara, lemnul câinesc, piciorul cocoşului, spânzul, feriga. Aceste plante trebuie să le evităm iar în caz ca au fost culese trebuie să ne spălăm pe mâini. Animalele se feresc din instinct.

3.6.      Fauna

Localitatea Mădei cât şi întreaga localitate aparţine unei mari bogăţii faunistice. Amintesc dintre mamifere lupul (canis lupus), vulpea (vulpes vulpes), ursul brun (ursus arctos), bursucul (meles meles), jderul (martes martes), râsul (felis lynx), mistreţul (sus scrofa). Cerbul carpatin (cerbus elaphus), capriorul (ceapreolus capreolus). Dintre specii de munte avem cocosul de munte (tatrao urogallus), fluierarul de munte (tringa hypoleucos).

Dintre amfibieni salamandra (salamandra salamandra), salamandra de munte (triturus alpestris), broasca de munte (rana temporaria) şi reptile vipera comună (vipera berus).

Fauna ihiologică este reprezentată de lostriţă (Hucho hucho), păstrăv (Salmo trutta fario), lipan (Thymallus thymallus), clean (Leuciscus leuciscus L.), mreană (Barbus barbus L.), boiştean (Phoxinus phoxinus), zlăvoacă (Cottusgobio L.), grindei (Nemachilus barbatulus L.), porcuşor (Gobi gobio L.) şi beldiţă (Alburnoides bipuctatus Bloch).

3.7.      Solurile

În zona noastră este mai răspândit solul brun de pădure şi mai mult sau mai puţin prepodzol, în general sunt soluri acide. De aceea sunt indicate îngrăşăminte complexe pe baza de fosfor. Cel mai bun îngrăşământ este gunoiul de grajd.