Atestare documentară

Până în sec. al XVI-lea când şi munţii devin moşii boiereşti sau mănăstireşti, locuitorii de pe cursul superior al Bistriţei erau răzeşi liberi fără pământ.

Unele sate de-a lungul văii Bistriţei (Broşteni, Mădei, Borca, Farcaşa), fiind sate de hotar între Moldova şi Regatul Ungariei până în 1541, între Moldova şi Principatul Autonom al Transilvaniei până în 1691, apoi între Moldova şi Imperiul Austro-Ungar, s-au bucurat de unele privilegii (scutiri de taxe) din partea domniei, în schimbul slujbei de plăieş sau potecar.

Documente scrise privind vechimea satului Mădei găsim din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Astfel:

Ø În anul 1558 domnitorul Al. Lăpuşneanu donează Mănăstirii Slatina, ctitorie a sa, sfinţită în anul 1561, moşiile Mădei, Borca, Sabasa şi o parte din Farcaşa (N. Iorga, Inscripţii din Bisericile României- Bucureşti, 1905). În acea vreme din moşia Mădeiului făceau parte satele: Mădei, Pârâul Cârjei, Frasin şi Haleasa. De la această dată şi până la secularizarea averilor mănăstireşti (1863) şi apoi la marea împroprietărire a ţăranilor făcută în temeiul legii rurale din 1864, locuitorii satului au fost birnici pe moşia Mănăstirii Slatina. La începutul acestei domnii se administrau direct de mănăstire prin slujitorii ei. După ce mănăstirile au fost închinate cu toată averea lor Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, ele se administrau de către Mitropolie prin arendaşi;

Ø Un vechi document păstrat în Arhivele Statului Iaşi, Fondul Mitropoliei, aminteşte că în anul 1710, în satul Mădei s-a construit o biserică din lemn pe locul numit Pârâul Mădeiului. Pentru construcţia acesteia a fost adus ca meşter bărdaşul Zaharia Pîcu din Pângăraţi împreună cu doi feciori ai săi. După terminarea lucrului, Zaharia Pîcu fiind văduv s-a căsătorit cu o ardeleancă, trăind în Mădei până la adânci bătrâneţi, iar cei doi feciori ai săi fiind căsătoriţi s-au întors la nevestele lor. Documentul sus amintit mai pomeneşte despre mulţi locuitori veniţi din Ardeal şi statorniciţi în Mădei. Mai târziu înmulţindu-se familiile au coborât în Lunca Mădeiului, tăind răchiţile şi brazii şi făcându-şi loc pentru case. Despre Bistriţa se aminteşte că pe vremea aceea era un pârâu părăginit închis de copaci răsturnaţi, care-şi schimba albia în fiecare primăvară;

Ø Privitor la satul Mădei şi Pârâul Cârjei în ,,Condica Liuzilor” (plătitori de bir), publicată în Uricarul lui Teodor Codrescu, vol. VII, fila 255, tr. 1772, opis 2020, dosar 15871, fila 49, Arhivele Statului, Iaşi, 1803, aflăm următoarele date:

Ø Mădeiul şi Pârâul Cârjei, loc mănăstiresc, cuprindea imaş 240 fălci, fânaţ 20 fălci, pădure mare 80 fălci. Locuitorii din aceste sate aveau imaş 69 fălci, fânaţ 7 fălci, vite de arat, 48 boi, 46 cai, 170 vite cornute, 680 oi, 2 pietre de moară şi 18 fierăstraie (gatere de apă);

Ø Satul Mădei şi Pârâul Cârjei avea 65 liuzi care plăteau bir 1.308 lei anual. Liuzii erau birnici care se aflau la muncă pe moşii. Spre a fi atraşi şi statorniciţi pe moşii, unii erau scutiţi de bir, un număr oarecare de ani.

Analizând datele din documentul sus amintit, rezultă că în anul 1803 existau pe moşia Mădeiului care cuprindea satele Mădei, Pârâul Cârjei, Frasin, Haleasa şi Neagra, 65 de familii. Numărul mare de vite trăgătoare, 48 boi, 46 cai, cât şi cele 18 fierăstraie situate pe Neagra Broşteni, arată că principala ocupaţie a locuitorilor era munca la pădure (tăietori, corhănitori, tânjelari la scos lemn din pădure şi fierăstrăoari). Repartizând vitele pe cap de familii, constatăm că 47 de familii aveau vite trăgătoare (boi şi cai), fiecărei familii revenindu-i în medie 2-3 vite cornute şi 10 oi folosite exclusiv pentru hrana familiei.

Ø Cercetând Arhivele Statului Iaşi, Catagrafia Ţinutului Suceava, Ocolul Muntelui din 1820, găsim satul Mădei şi Pârâul Cârjei cu următoarea situaţie:

Ø 59 locuitori starea a treia, cu 248 lei pe sfert, adică 992 lei pe an, 3 slujitori bisericeşti (preot Toader, dascăli Gheorghe şi Grigore Ciolan), Ion Mane om al spătarului Ştefănache Ctargiu şi 2 văduve, Sofronia şi Gafiţa iar vornic era Lupu Orândaru.

Situaţia arată starea materială slabă a locuitorilor şi o scădere a birnicilor faţă de anul 1803 cu 6 locuitori. Credem că aceasta se datorează înăspririi regimului fiscal din timpul domniei fanarioţilor şi a multiplelor obligaţii impuse tăranilor aserviţi.

Ø După Catagrafia din 1832, aflăm că în satele Mădei, Pârâul Cârjei şi Haleasa erau 112 birnici, dintre care 11 slujbaşi pe moşie erau scutiţi de bir. Plăteau capitaţia care socotindu-se 30 lei anual, unul cu altul plăteau 3.030 lei pe an, iar la un sfert 758 lei. La visteria pământescă, mai erau doi preoţi, preot Vasile şi preot Toader, 4 dascăli, Ion Ciubotă, Gheorghe Apopii, Gavril Cîrjă şi Gheorghe ginerele lui Toader, 5 bătrâni nevolnici şi 5 vadane.

Comparând cele două lucrări catagrafice din anii 1820 şi 1832 rezultă că populaţia Mădeiului aproape că s-a dublat atât prin sporul natural cât şi prin venirea din Transilvania şi Bucovina a numeroase familii. Ca urmare a îmbunătăţirii situaţiei economice, în urma Păcii de la Kuciuk-Cainargi din anul 1774 şi a Tratatului de la Adrianopol din anul 1829, prin care monopolul comercial al Părţii Otomane cu Ţările Române a fost desfiinţat, se înviorează exploatările forestiere din bazinul văii Bistriţei, care implicit au urmări şi asupra situaţiei economice şi demografice a locuitorilor. Observăm că dacă populaţia creşte de aproape două ori, de la 59 familii la 112 familii, birul se triplează de la 992 lei în anul 1820 la 3.030 lei în anul 1832. Aflăm de asemenea după numărul preoţilor şi dascălilor (2+4) faţă de (1+2) precum şi că a fost construită între anii 1820-1832 o biserică în satul Pârâul Cârjei ca o filială a bisericii din satul Mădei.

Ø După Catagrafia Ţinutului Suceava din 1848, aflăm următoarele date:

Ø Mădeiul şi Pârâul Cârjei sate ale Mănăstirii Slatina, aveau 169 familii dintre care 126 birnici, 15 vadane, 21 bătrâni nevolnici, 1 vataf (Ion Măhălău), 3 preoţi şi 4 dascăli.