Relieful

           Relieful prin alcătuire, structură, geneză şi evoluţie reprezintă un complex a cărui cunoştere necesită cercetări amănunţite care să se desfăşoare într-o anumită succesiune. În cele ce urmează vă prezentăm doar rezultatele preliminarii ale observărilor noastre. Pentru a înţelege formele de relief rezultate este necesar să definim şi procesele care au stat la baza formării acestora.

            Astfel avem: 
          Dezagregarea- reprezintă un proces fizic ce constă în sfărmarea părţii superioare a rocilor. Acest proces este responsabil de modelarea versantului „Bâtca Luncii” (denumire locală „SUB RUGINI”, „SUB HURDUC”) dar şi a Dl. Chiriac, prin mişcări ale materialelor de la partea superioară spre partea inferioară (fig. nr. 17.).
           Condiţiile de producere: 
•  rocile sunt expuse direct acţiunii termice şi variaţiilor de umiditate; 
•  rocile au o compoziţie mineralogică heterogenă şi sunt fisurate; 
•  frecvenţa ciclurilor îngheţ-dezgheţ; 
•  pătrunderea şi dezvoltarea rădăcinilor în crăpăturile rocilor; 
•  crearea de nişe de eroziune (ex: lărgirea drumului de acces în „Gârla la Iacob”) la baza versantului care conduce la starea de instabilitate; 
•  panta mare.
Rezultatele producerii procesului sunt bolovanii colţuroşi care se rostogolesc la baza pantelor (cunoscuţi sub denumirea de grohotişuri derubiale sau conuri de grohotiş). Aceste sfărmături de rocă sunt folosite uneori la anumite construcţii (numai în fundaţii), astfel încât nu pot atinge o valoare critică. Produsele dezagregării se elimină rapid prin gravitaţie şi pluviodenudare, ceea ce mai rămâne este forma de relief care se impune în peisaj prin fizionomie (Vf. Ţâbilic, peretele stâncos al Mt. Chiriac -fig. nr. 18., 19.). 
           Alunecările de teren 
Noţiunea de alunecare de teren defineşte atât procesul de deplasare, mişcare propriu-zisă a rocilor sau a depozitelor de pe versanţi, cât şi forma de relief rezultată. 
           Abordarea fenomenelor de instablitate a dealului Puciosu, judeţul  Neamţ 
           În localitatea Mădei, mai exact pe malul stâng al râului Bistriţa este prezentă o alunecare de teren care a afectat terenurile cu fânaţ precum şi un stâlp de înaltă tensiune.
           Suprafaţa afectată are următoarele dimensiuni: 300 m L şi 180 m l. 
           Indicii asupra prezenţei alunecării de teren din jud. Neamţ: 
•  trepte de nivelare pe versant (fig. nr. 20.); 
•  zona valurită (fig. nr. 21); 
•  izvoare sau emergente difuze de apă în special în jumătatea inferioară şi la baza zonei afectate (fig. nr. 22). 
           Clasificarea alunecării de teren: 
•  consecventă; 
•  cu profunzime medie (1-3m); 
•  detrusivă; 
•  afectează deluviul; 
•  activă; 
•  moderată. 
           Categorii de elemente afectate de alunecarea de teren: 
•  mediul natural (fig. nr. 23); 
•  mediul construit (fig. nr. 24). 
           Cunoaşterea realităţii obiective 
Sistem- ansamblu de elemente legate între ele prin forme de interacţiune şi interdependenţă. 
           Factorii cauzali externi (intrările în sistemul "versant"-fig. nr. 23): 
•  factori climatologici; 
•  factori ai activităţii umane (antropogeni); 
•  factori mecanici naturali; 
•  alţi factori cauzali (în prezent pot fi necunoscuţi). 
           Răspunsurile sistemului (ieşirile fig. nr. 24) indică: !!!instabilitate!!!

Sistemul alunecării de teren
-caracterizare generală- 

Deplasarea volumului de roci şi a depozitelor aflate  peste stratul argilos s-a realizat în condiţii de permeabilitate, care datorită îmbibării cu apă au devenit plastice, producându-se astfel deplasarea. Totodată, au rezultat crăpături în faţa cărora materialele au pornit în sensul pantei, conturându-se arealul alunecării de teren. Rocile poroase, puţin coezive, bogate în coloizi şi care au în interiorul lor o serie de crăpături ce favorizează pătrunderea apei, sunt ca şi în cazul de faţă, cele mai favorabile alunecărilor.

Alunecarea din Mădei este una de translaţie, adică planul de alunecare este paralel cu versantul. Este o alunecare de mică adâncime iar deplăsarile sunt de câţiva mm/s, aceste deplasări depinzând de cantitatea de precipitaţii căzute.
           Astfel, având exemplele ilustrate, elemente principale de identificare ale alunecării de teren sunt (fig. nr. 25., 26.): 
•  râpa de desprindere- este situată la partea superioară a alunecării de unde se rup pachetele de rocă. Are formă semicirculară, aici roca apărând la zi. Este sectorul unde se pot produce reactivări. Existenţa crăpăturilor în versant mai sus de ea, marchează sensul dezvoltării procesului; 
• corpul alunecării- este reprezentat prin suprafaţa de alunecare şi masa alunecată. Se pastrează şi aici pachete mari de alunecări care se prezintă ca nişte trepte ce formează un adevărat amfiteatru de alunecare, ci nu de studenţi. Grosimea deluviului  oscilează în grosime, la noi probabil că are circa 20 m; 
• baza alunecarii- este partea unde se termină masa deluvială. În Madei este ramasă mai sus de baza versantului şi procesul este susceptibil de reactivare; 
• piciorul alunecarii- este locul din partea inferioară a versantului unde talpa de alunecare intersectează suprafaţa iniţială.

În prezent stabilitatea alunecării s-a realizat pe cale naturală pe măsura pierderii apei din depozit şi apariţia vegetaţiei spontane. Reluarea procesului de alunecare s-ar putea totuşi face în condiţii de precipitaţii bogate pe o perioadă îndelungată. Prin însumarea deplasărilor actuale culminând cu precipaţiile abătute asupra localităţii se poate ajunge la extinderea alunecării înaintând spre partea inferioară a versantului.

Recunoaşterea terenului afectat de alunecare se poate face şi în prezent, după forma neregulată pe care o are profilul versantului şi după asociaţiile vegetale care indică condiţii ecologice variate.

Eroziunea în suprafaţă

Pe lângă procesele enumerate mai sus, versanţii sau scoarţa terestră în pricipal, este supusă acţiunii apelor. Apa este considerată elementul cel mai activ începându-şi activitatea asupra scoarţei din momentul în care cade din atmosferă sub formă de picături.

Astfel, sub acţiunea apei se mai poate observa materialul îndepartat dintr-un loc şi depus la baza versantului la ‚‚DÂMBUL ŞCOLII’’ , ,,PÂRÂUL MĂDEIULUI’’ şi ‚,GURA MĂDEIULUI”. Depozitul astfel acumulat este numit coluviu, iar forma de relief se numeşte glacis coluvial. În trecut datorită eroziunii în suprafaţă erau probleme mai ales la ‚,GURA MĂDEIULUI’’, unde pârâul cu ajutorul unor curenţi concentraţi, eroda în suprafaţă, aducând în DN 17B o cantitate considerabilă de aluviuni care îngreuna traficul, însă acest fenomen a fost îndepărtat prin  canalizarea unei părţi din pârâu (anul 2004). La fel punea probleme şi pârâul Jgheab Bătrân, realmente prin depozitări mai puţine dar în prezent şi el a fost remediat complet prin captarea apei, care este pusă la dispoziţia cetăţenilor din sat.

Tot prin intermediul apei au luat naştere o serie de forme de eroziune ca rigole, ogaşe şi ravene.

Rigolele- sunt orientate  pe linia de scurgere a firicelelor de apă fiind nişte zgârieturi în suprafaţa pământului (ex. pe uliţa ce duce spre Pietroasa).

Ogaşele- sunt forme de eroziune care progreseză în adâncime prin intermediul rigolelor (ex. Jgheab Bătrân, uliţa de lângă Pîcu ce duce spre Runc, Smiz –fig. nr. 26. s.a.).

Ravenele- sunt cele mai spectaculoase forme de eroziune în adâncime. Un exemplu tipic de ravenă (fig. nr. 27.) este întâlnită în livada lui Iftimuţ Ioachim (Ţui). Apa din această ravenă se deversează în gârlă la Iacob care, datorită faptului că în jur sunt halde de rumeguş şi deşeuri lemnoase, scurgerea ei nu se poate face în râul Bistriţa. Astfel, în timpul unor precipitaţii de lungă durată apa acumulată stagnează făcând drumul impracticabil spre Pietroasa (numeroase ravene sunt întâlnite pe drumul ce duce spre Vf. Smiz).

Forme de relief mai creează şi râurile. Noi suntem marginiţi de râul Bistriţa, care a creat valea (Valea Bistriţei), o forma negativă cu aspect liniar sinuos.

Prin intermediul albiei râului a luat naştere situl satului Madei (sit favorabil de apărare impotriva inundaţiilor), care este o terasă a râului care joacă un rol protector. Această terasă a rezultat prin antrenarea, transportul şi acumularea sedimentelor erodate (în partea de nord a satului sunt prezente acumulări de prundiş, în partea centrală materiale mai grosiere în special argile iar în partea sudică sunt specifice materiale fine, nisipuri fine, nisipuri lutoase şi argiloase). Caracterul acestor depozite sugerează că au fost acumulate la debite mari şi in contextul unui tip de albie împletită. Grosimea depozitelor de albie majora prezintă în general o creştere în lungul râului (generând gârle- „Gârla Câlţii” şi „Gârla lui Iacob”).

Terasa Madeiului, este rezultatul fenomenelor climatice, care au scos râul din profilul de echilibru, obligându-l ca pe distanţe mai mici sau mai mari, să se adâncească puternic. Aceasta a rămas neinundabilă, rămânând în timp, total suspendată faţă de noua albie şi căpătând forma de treaptă (satul Mădei are trei astfel de trepte).

Altitudinea terasei pe care este situat satul Mădei, variază în lungul văii, astfel în partea nordică se inregistrează o altitudine de 12 m, în timp ce cu cât ne îndepărtăm spre sud, aceasta înălţime se diminuează ajungând la o înălţime de 3 m, dar cu toate acestea râul Bistriţa nu a inundat niciodata satul.